Momentele dificile prin care a trecut Ion Dichiseanu! Viaţa regretatului actor nu a fost deloc uşoară

Ion Dichiseanu va rămâne în amintirea tuturor românilor ca unul dintre cei mai mari artişti care au bucurat generaţii de-a lungul timpului. Deşi întotdeauna era cu zâmbetul pe buze atunci când apărea în faţa publicului, viaţa regretatului actor nu a fost întotdeauna uşoară. Dramele prin care a trecut l-au făcut mult mai puternic şi l-au ajutat să vadă viaţa cu alţi ochi…

După aproape 4 luni de suferinţă, maestrul Ion Dichiseanu a murit joi 20 mai, la Spitalul Floreasca, lăsând în urma sa o familie îndurerată, dar şi milioane de oameni care îl vor aprecia şi iubi veşnic.

De-a lungul timpului, în cadrul interviurilor pe care le-a acordat, maestrul a vorbit despre greutăţile cu care s-a confruntat, deşi nu ai spune că ceva a reuşit să îi şteargă vreodată zâmbetul de pe chip.

Copilăria lui Ion Dichiseanu nu a fost deloc uşoară. S-a născut la 20 octombrie 1933, în Adjud, într-o familie cu tatăl, bunicul și străbunicul ceferiști. Până la vârsta de 9 ani a locuit la Adjud, fiind apoi, un an de zile, în lotul de prizonieri (împreună cu familia) într-un lagăr de concentrare la Salzburg, Austria.

„O parte din fraţii mei mai mari – că eu sunt penultimul – se căsătoriseră, plecaseră în ţară. Rămăsesem cinci acasă şi pe toţi ne-au luat prizonieri. Când îţi pune neamţul pistolu-n piept spune: „Din clipa asta sunteţi prizonieri!”, n-ai decât să te supui. În bou-vagon ne-au băgat pe toţi! În fiecare gară, mai luau un vagon de persoane prizonieri.”, povestea actorul în urmă cu câțiva ani pentru Adevărul.

„Nu ştiam eu ce înseamnă regim horthyst, fascist, dar îmi amintesc că au vrut să arunce trenul în aer. Noi eram în penultimul vagon. Ungurii s-au opus: „Ce vină au copiii, familiile?”. Nu era niciun prizonier de război, erau doar civili. Eu trăiesc astăzi graţie ungurilor, le mulţumesc şi astăzi”, mai spunea regretatul Ion Dichiseanu.

„Au vrut s-o violeze pe sora mea„

Una dintre cele mai dureroase amintiri ale sale a fost legată de sora sa. Se pare că, după terminarea războiului, când i-au eliberat americanii, tatăl său a fost întrebat dacă vrea să rămână în zona eliberată de bolșevici, însă chiar dacă era plătit destul de bine pentru acele vremuri, nu a acceptat.

„Când am trecut Elba în zona controlată de ruşi, din zona unde chefuiau americanii, cu băuturi în faţă, era o atmosferă foarte încărcată. Ţipete, vaiete. Într-o noapte au vrut s-o violeze pe sora mea, care avea doar 13 ani! Altuia i-au tăiat degetul să-i ia inelul. Eram torturaţi, dar tata n-a regretat o clipă. Când am ajuns la Curtici, ne-a pus pe toţi să sărutăm pământul. Sună melodramatic, emfatic, dar ăsta e adevărul. Din punct de vedere al sentimentului patriotic, eu îi semăn tatălui.”, spunea Ion Dichiseanu.

Mai mult decât atât, marele actor povestea faptul că după ce s-au întors, părinţii săi au decedat, iar sora sa a fost cea care l-a îngrijit.

Însă, într-o dimineaţă, o altă tragedie i-a distrus sufletul: și-a găsit sora fără suflare.

„Eram cu cafeluţa să i-o aduc la pat. Atunci am văzut că nu mai mişcă. Ea a avut grijă de mine de când a murit mama. Eram copil atunci. Am crescut în braţele ei. Ea ma spăla, mă îngrijea, îmi dădea de mânacare’, a declarat actorul pentru Acces Direct, acum ceva timp.

„Viaţa e o călătorie, dar depinde cu cine călătoreşti„

„Mă întreb dacă merit să fiu iubit. Viaţa e o călătorie, dar depinde cu cine călătoreşti. Sufăr în tăcere. Am trecut prin multe decepţii. A trebuit să dansez, chiar dacă o aveam pe sora mea moartă acasă. Aşa e viaţa de actor. Eu sunt psihologul meu”, spunea Ion Dichiseanu la „Răi Da’ Buni’.

Ion Dichiseanu, o viață dedicată scenei

Ion Dichiseanu s-a născut la 20 octombrie 1933, la Adjud. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie în 1959 și a avut o îndelungată activitate la Teatrul Nottara şi în cinematografie.

Din bogata filmografie a artistului, amintim: „Darclée” (1960), „Post-restant” (1961), „Porto-Franco” (1961), „Tudor” (1962), „Titanic vals” (1964) – Gigi Stamatescu, „Mofturi 1900” (1964), „Runda 6” (1965), „Dincolo de barieră” (1965), „Tunelul” (1966), „Frumoasele vacanţe (1967), „Amprenta” (1967), „Bătălia pentru Roma” (1968), „Aventurile lui Tom Sawyer” (1968), „Războiul domniţelor” (1969), „Castelul condamnaţilor” (1970), „Cântecele mării” (1971), „Printre colinele verzi” (1971), „Pistruiatul” (serial TV, 1973), „Muşchetarul român” (1975), „Cantemir” (1975), „Toate pânzele sus” (serial TV, 1977),  „Dragostea şi revoluţia” (1983), „Racolarea” (1985), „Triunghiul morţii” (1999), „15” (2005), „Vocea inimii” (2006), „Supravieţuitorul” (2008).

În 1979, Ion Dichiseanu a fost distins cu Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România pentru rolul din lungmetrajul „Clipa”, în regia lui Gheorghe Vitanidis, iar în 2002 a fost decorat cu Ordinul Naţional ”Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, „pentru prestigioasa carieră artistică şi talentul deosebit prin care a dat viaţă personajelor interpretate în filme, dar şi pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.

Ion Dichiseanu a primit „Premiul pentru Întreaga Carieră” în 2017

În 2015, a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor, în semn de preţuire pentru întreaga activitate în domeniul teatrului şi filmului. Un an mai târziu, a lansat cartea „Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel”, în care evocă momente petrecute alături de celebra actriţă şi cântăreaţă Sara Montiel, scrie Gândul.

În martie 2017, actorul Ion Dichiseanu a primit „Premiul pentru Întreaga Carieră” în cadrul celei de-a XI-a ediţii a Galei Premiilor Gopo, iar în luna mai, acelaşi an, a fost lansat la Bookfest volumul „Ion Dichiseanu: Adevărul, mai frumos decât legenda”, care cuprinde memoriile artistului şi multe informaţii pe care nu le-a povestit până acum.

Cel mai recent, Ion Dichiseanu a filmat cu regizorul Radu Jude, având o scurtă apariţie în „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, film premiat cu Ursul de Aur la Berlinala 2021.

Sursă foto: Arhivă Ciao